Rădăcinile curentului naționalist din Republica Moldova se regăsesc în perioada de perestroika inițiată de Mihail Gorbaciov. În 1988, a luat naștere Mișcarea Democratică din Moldova, o asociație informală care a organizat manifestații publice cerând libertatea de exprimare, renașterea tradițiilor moldovenești și oficializarea limbii române cu grafie latină 1. Această mișcare a catalizat energiile naționale și a dus, pe 30 mai 1989, la fondarea Frontului Popular din Moldova (FPM), o mișcare socio-politică esențială în obținerea primelor victorii identitare 2.

Apogeul influenței FPM a fost atins pe 27 august 1989, în timpul Marii Adunări Naționale, la care au participat aproximativ 300.000 de persoane. Presiunea populară a forțat Sovietul Suprem al RSS Moldovenești să adopte, pe 31 august 1989, legislația prin care limba moldovenească (română), scrisă cu grafie latină, devenea limbă de stat 3.

În 1990, FPM a obținut o victorie categorică în alegerile pentru Sovietul Suprem, iar Mircea Druc a format noul guvern. Acțiunile guvernamentale au fost orientate spre o afirmare puternică a identității românești, incluzând evenimente simbolice precum "Podul de Flori" din mai 1990, când granițele de pe Prut au fost deschise pentru cetățenii de pe ambele maluri 1. Totuși, discursul tot mai exclusivist și promovarea imediată a Unirii au alienat minoritățile etnice, contribuind la mișcările secesioniste din Găgăuzia și Transnistria și la o scădere rapidă a sprijinului popular pentru FPM 2.

În februarie 1992, FPM s-a transformat în Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), asumat deschis ca o formațiune unionistă. Sub conducerea lui Iurie Roșca, PPCD a reprezentat principala forță de opoziție și stindardul unionismului pe parcursul anilor '90 și la începutul anilor 2000. Partidul a reușit să mobilizeze constant un nucleu dur de susținători, obținând 11 mandate în Parlament atât în 2001 (8,24%), cât și în 2005 (9,07%) 4.

Cu toate acestea, decizia lui Iurie Roșca de a vota în 2005 pentru realegerea liderului comunist Vladimir Voronin în funcția de președinte al Republicii Moldova a fost percepută de electorat ca o trădare majoră. Acest compromis politic a dus la prăbușirea partidului. În alegerile din aprilie 2009, PPCD a obținut doar 1,91%, ratând intrarea în Parlament, iar ulterior a dispărut de pe scena politică relevantă, în timp ce Roșca a adoptat treptat un discurs controversat, pro-rusesc 5.

Golul lăsat de PPCD a fost umplut rapid de Partidul Liberal (PL). Fondat inițial în 1993 sub numele de Partidul Reformei, formațiunea a fost revitalizată în 2005 sub conducerea lui Mihai Ghimpu. PL a combinat liberalismul conservator cu un mesaj pro-european și unionist ferm 6.

Ascensiunea PL a fost propulsată de victoria lui Dorin Chirtoacă în alegerile pentru Primăria Chișinău din 2007. La alegerile parlamentare din iulie 2009, PL a atins apogeul electoral, obținând 14,68% din voturi și 15 mandate, devenind un pilon central al Alianței pentru Integrare Europeană, coaliția care a guvernat Republica Moldova timp de un deceniu 6. Mihai Ghimpu a deținut funcția de Președinte interimar al țării, perioadă în care a promovat puternic adevărul istoric privind ocupația sovietică.

Totuși, uzura guvernării, scandalurile de corupție care au afectat coaliția pro-europeană și asocierea PL cu decizii politice impopulare au erodat masiv baza electorală a partidului. La alegerile din 2019, PL a obținut un scor dezastruos de 1,25%, pierzând reprezentarea parlamentară 6.

Declinul Partidului Liberal a lăsat electoratul unionist fără o reprezentare politică puternică, ceea ce a generat o proliferare a formațiunilor mici, fragmentând și mai mult scena politică de dreapta.

În 2019, Partidul Unității Naționale (PUN) a intrat în atenția publică sub conducerea istoricului și fostului ministru Octavian Țîcu. Cu un profil intelectual și un discurs unionist asumat, Țîcu a candidat la alegerile prezidențiale din 2020, obținând 2% din voturi (aproximativ 27.000 de sufragii) 7.

În paralel, în ianuarie 2020, cinci formațiuni unioniste (inclusiv PL și Partidul Național Liberal - PNL) au format Mișcarea Politică Unirea (MPU), încercând să coaguleze forțele pro-românești. Candidatul MPU la prezidențiale, Dorin Chirtoacă, a obținut însă un scor derizoriu de 1,2%, demonstrând respingerea de către electorat a vechii gărzi unioniste 8.

Anul 2021 a marcat extinderea Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) peste Prut. Deși partidul mamă din România a cunoscut un succes fulminant, filiala din Republica Moldova nu a reușit să reproducă această performanță. La alegerile parlamentare din 2021, blocul electoral din care a făcut parte AUR a acumulat doar 0,49% 9.

În 2023, a fost relansat Partidul Național Moldovenesc (PNM), condus de Dragoș Galbur. Poziționându-se ca un partid conservator de dreapta și unionist, PNM a încercat să atragă electoratul tânăr și dezamăgit. Înaintea alegerilor parlamentare din septembrie 2025, Galbur a făcut apel la retragerea altor partide unioniste (PL, AUR) pentru a susține o singură listă, apel rămas fără ecou 10.

Rezultatele alegerilor din 2025 au confirmat prăbușirea politică a unionismului asumat. În timp ce Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a obținut o majoritate absolută de 50,20%, partidele explicit unioniste au înregistrat scoruri infime: PNM - 0,30%, AUR - 0,10%, PL - 0,10%, iar Blocul Unirea Națiunii (format din PNL și Partidul Reîntregirii) doar 0,05%. Cumulat, votul unionist asumat a reprezentat aproximativ 0,55% din sufragii 11.

Pe lângă partidele explicit unioniste, o categorie distinctă o reprezintă formațiunile care, deși nu au avut Unirea ca obiectiv politic imediat, au promovat puternic identitatea românească, limba română și desprinderea de sfera de influență rusă.

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), deși oficial o formațiune pro-europeană de centru-dreapta, a preluat masiv electoratul cu simpatii unioniste. PAS a evitat retorica naționalistă radicală, concentrându-se pe integrarea europeană, combaterea corupției și reforme instituționale. Succesul PAS, inclusiv victoria zdrobitoare din 2025, se explică prin capacitatea de a atrage atât unioniștii pragmatici (care văd integrarea în UE ca pe o unire de facto cu România), cât și moderații care doresc modernizarea statului fără a provoca tensiuni geopolitice majore 12.

Bilanțul mișcării naționaliste și unioniste din Republica Moldova este unul profund contrastant. Pe de o parte, a înregistrat reușite istorice incontestabile: oficializarea limbii române și a grafiei latine, declararea independenței față de URSS, introducerea istoriei românilor în școli și consolidarea identității naționale.

Pe de altă parte, eșecurile politice sunt evidente. Mișcarea a suferit constant de pe urma fragmentării, a orgoliilor liderilor și a incapacității de a se adapta la realitățile economice și sociale. Trădările politice (cazul PPCD) și uzura guvernării (cazul PL) au compromis încrederea cetățenilor în liderii care și-au asumat stindardul Unirii.

Cel mai mare paradox al scenei politice moldovenești este discrepanța uriașă dintre susținerea sociologică a Unirii și rezultatele electorale ale partidelor unioniste. Sondajele din 2025 și 2026 arată că susținerea pentru Unirea cu România a atins cote istorice. Un sondaj din martie 2026 indica faptul că aproximativ 47% dintre cetățenii Republicii Moldova (incluzând diaspora) ar vota pentru Unire la un eventual referendum, sprijinul ajungând la 61% în rândul diasporei 13. Cu toate acestea, partidele unioniste abia adună 0,5% la urne.